joi, 8 septembrie 2011

OMENIE

Acum vreo douazeci de ani, lucram ca taximetrist, ca sa ma intretin. Intr-o noapte, cand am ajuns la o comanda, la 2:30 AM, cladirea era in intuneric, cu exceptia unei singure lumini la o fereastra de la parter...
In asemenea circumstante, multi taximetristi ar claxona o data sau de doua ori, ar astepta un minut si apoi ar pleca. Dar am vazut prea multi oameni care depindeau de taxi ca fiind singurul lor mod de transport.
Daca nu mi se parea un pericol, intotdeauna mergeam la usa .
Deci, am mers si-am batut la usa ... - "Doar un minut" raspunse o voce firava, a unei persoane mai in varsta.
Auzeam ceva tras de-a lungul pardoselii.
Dupa o pauza lunga, usa s-a deschis. O femeie mica de statura, in jur de vreo 80 de ani statea in fata mea. Purta o rochie colorata si o palarie mare cu o panglica de catifea prinsa pe ea,ca o femeie dintr-un film din anii '40. Langa ea era o valiza mica, de nailon. Apartamentul arata ca si cum nimeni n-ar mai fi locuit acolo de ani de zile. Tot mobilierul era acoperit cu cearsafuri.
Nu gaseai nici un ceas pe pereti, nici bibelori sau alte lucruri pe rafturi. Intr-un colt era un panou plin cu poze protejat de un suport de sticla.
- "Ai putea sa-mi duci bagajul pana la masina?" zise ea.
Am dus valiza la masina si apoi m-am intors sa o ajut pe femeie. Ea m-a luat de brat si am mers incet spre masina. A continuat sa-mi multumeasca pentru amabilitate.
- "Nu e mare lucru" I-am zis eu. "Doar incerc sa-mi tratez pasagerii in felul in care as vrea camama mea sa fie tratata"
- "Oh, esti un baiat asa de bun!" zise ea.
Cand am intrat in masina, mi-a dat o adresa, si apoi m-a intrebat: - "Ai putea sa conduci prin centrul orasului?"
- "Nu este calea cea mai scurta" am raspuns eu. - "Oh, nu conteza" spuse ea. "Nu ma grabesc. Eu, acum, merg la azil..."
M-am uitat in oglinda retrovizoare. Ochii ei erau scanteitori... - "Nu mi-a mai ramas nimeni din familie..." a continuat ea. "Doctorul spune ca nu mai am mult timp..." In tacere, am cautat ceasul de taxare si l-am oprit. - "Pe ce ruta ati vrea sa merg?" am intrebat.
Pentru urmatoarele doua ore am condus prin oras. Mi-a aratat cladirea unde odata ea lucrase ca operator pe lift. Am condus prin cartierul unde ea si sotul ei au locuit cand erau proaspat casatoriti. M-a dus in fata unui magazin cu mobila care, odata, fusese o sala de bal unde obisnuia sa mearga la dans, pe vremea cand era fata. Cateodata ma ruga sa opresc in fata unor cladiri sau colturi de strada si sa stau cu ea acolo in intuneric, contempland in tacere. Cum s-a aratat la orizont prima raza de soare, mi-a spus dintr-odata:
- "Sunt obosita... Hai sa mergem."
Am condus in tacere spre adresa pe care mi-o daduse. Era o cladire ieftina, o casa mica , cu un drum de parcare care trecea pe sub o portita... Doi oameni au venit spre taxi, cum am ajuns acolo. Erau atenti si concentrati asupra fiecarei miscari pe care o facea femeia. Am deschis portbagajul si am dus micuta valiza pana la usa . Femeia fusese deja asezata intr-un scaun cu rotile.
- "Cat iti datorez?" a intrebat ea, in timp ce-si cauta portmoneul..
- "Nimic" am zis eu.
- "Dar trebuie si tu sa te intretii...."
- "Nu va faceti griji...sunt si alti pasageri" am raspuns eu... Aproape fara sa ma gandesc m-am aplecat si am imbratisat-o. Ea m-a strans cu putere...
- "Ai facut unei femei in varsta un mic moment de bucurie" spuse ea. "Multumesc."
I-am strans mana si apoi am plecat in lumina diminetii.
In spatele meu, o usa se inchisese... Era sunetul de incheiere al unei vieti.... Nu am mai luat alti pasageri in tura aceea de lucru...
Am condus pierdut in ganduri... Pentru restul zilei, de-abia puteam vorbi...
Ce ar fi fost daca femeia aceea ar fi dat peste un taximetrist manios sau unul care ar fi fost nerabdator sa-si termine tura?...
Ce-ar fi fost daca as fi refuzat sa iau comanda, sau doar sa claxonez o data si apoi sa plec?...
Uitandu-ma in urma. nu cred ca am facut ceva mai important in intreaga mea viata...
Suntem tentati sa credem ca vietile noastre se invart in jurul unor momente marete. Dar adesea aceste momente marete ne iau prin surprindere - frumos impachetate in ceea ce altii ar considera ceva neinsemnat.OAMENII S-AR PUTEA SA NU-SI AMINTEASCA EXACT CEEA CE AI FACUT SAU CEEA CE AI SPUS, DAR INTOTDEAUNA ISI VOR AMINTI CUM I-AI FACUT SA SE SIMTA!!!
Viata aceasta s-ar putea sa nu fie petrecerea pe care o speram, dar cat timp suntem aici putem de asemenea sa dansam.
In fiecare dimineata cand imi deschid ochii, imi spun :
"Ziua de azi este o zi speciala!"
Amintiti-va asta, prietenii mei : nu ne mai putem intoarce niciodata inapoi, acesta e singurul show pe care il jucam.
Trateaza oamenii in felul in care ai vrea TU sa fii tratat !!!!!!!!!! 

 


vineri, 12 august 2011

RUGA TACUTA



Mă rog luminii să coboare
Umblând peste pădure ca o boare. –
Brazilor adormiţi mă plec să le sărut
Bărbile lungi – frunzişului căzut
Paşii mei rari îi povestesc în şoapte
Spaimele cerbilor de miazănoapte.


Mă rog peregrinului, tristului vânt,
Să uite dacă sunt sau nu mai sunt,
Să poarte printre lacuri mai departe
Viaţa de pasăre a frunzelor moarte –
Mă rog pădurarilor să lase
Deschise uşile colibelor joase,
Cărărilor mă rog să mă caute poate
Când noaptea va fi dusă jumătate,
Şi-ntr-un-târziu mă rog Craiului Nou
Să-mi sape cavoul în timp, în ecou,
Când raza lui halucinantă, rece,


Pierdută prin văzduh mă va petrece.
Pe urmă n-am să mă mai rog nimănui –
Va creşte pe arbori muşchiul verzui,
Şi frunzele-au să plece şi-au să vie
Cu nesfârşita lor monotonie.
 A.E.Baconski


MELODIE DE TOAMNA



Frunze metalice cad,
Oglinda apei e sparta-
Frunze metalice cad,
Le- nvaluie apa, le poarta.
Dragostea ta m-a strigat?
Vantul imi bate in poarta

E de mult, de demult
Cantecul apei aceste-
E de mult, de demult
Soapte colinda prin trestii.
Dragostea ta s-o ascult?
Murmurul clar al povestii.



Taie vazduhul plutind
Razele soarelui- spade,
Taie vazduhul plutind
Stoluri de pasari nomade.
Tara, in gand te cuprind...
Bruma sau linistea cade.

Ceata albastra in vad,
Seamana oamenii grane,
Ceata albastra in vad-
O, dimineata de maine!
Frunze metalice cad
Aura toamnei ramane.


A.E.Baconsky.



vineri, 29 iulie 2011

IN TIMP INVETI


Dupa un anumit timp,
omul invata sa perceapa diferenta
subtila intre a sustine o mana
si a inlantui un suflet,
si invata ca amorul nu inseamna a te culca cu cineva
si ca a avea pe cineva alaturi nu e sinonim cu starea de siguranta,
si asa, omul incepe sa invete...
ca saruturile nu sunt contracte
si cadourile nu sunt promisiuni,
si asa omul incepe sa-si accepte caderile cu capul sus si ochii larg deschisi,
si invata sa-si construiasca toate drumurile
bazate in astazi si acum,
pentru ca terenul lui ' maine '
este prea nesigur pentru a face planuri ...
si viitorul are mai mereu o multime de variante care se opresc insa la jumatatea drumului.


Si dupa un timp, omul invata ca daca e prea mult,
pana si caldura cea datatoare de viata a soarelui, arde si calcineaza.
Asa ca incepe sa-si planteze propria gradina
si-si impodobeste propriul suflet,
in loc sa mai astepte ca altcineva sa-i aduca flori,
si invata ca intradevar poate suporta,
ca intradevar are forta,
ca intradevar e valoros,
si omul invata si invata ...
si cu fiecare zi invata.

Cu timpul inveti ca a sta alaturi de
cineva pentru ca iti ofera un viitor bun,
inseamna ca mai devreme sau mai tarziu vei vrea sa te intorci la trecut.

Cu timpul intelegi ca doar cel care e capabil sa te iubeasca cu defectele tale,
fara a pretinde sa te schimbe,
iti poate aduce toata fericirea pe care ti-o doresti.
Iti dai seama cu timpul ca daca esti alaturi de aceasta persoana doar pentru a-ti intovarasi singuratatea,
in mod inexorabil vei ajunge sa nu mai vrei sa o vezi.

Ajungi cu timpul sa intelegi ca adevaratii prieteni sunt numarati,
si ca cel care nu lupta pentru ei,
mai devreme sau mai tarziu se va vedea inconjurat doar de false prietenii.

Cu timpul inveti ca vorbele spuse intr-un moment de manie,
pot continua tot restul vietii sa faca rau celui ranit.

Cu timpul inveti ca a scuza e ceva ce poate face oricine,
dar ca a ierta, asta doar sufletele cu adevarat mari o pot face.

Cu timpul intelegi ca daca ai ranit grav un prieten,
e foarte probabil ca niciodata prietenia lui nu va mai fi la aceeasi intensitate.


Cu timpul iti dai seama ca desi
poti fi fericit cu prietenii tai,
intr-o buna zi vei plange
dupa cei pe care i-ai lasat sa plece.

Cu timpul iti dai seama ca fiecare experienta traita alaturi de fiecare fiinta,
nu se va mai repeta niciodata.

Cu timpul iti dai seama ca cel care umileste sau dispretuieste o fiinta umana,
mai devreme sau mai tarziu va suferi aceleasi
umilinte si dispret, dar multiplicate, ridicate la patrat.

Cu timpul inveti ca grabind sau fortand lucrurile sa se petreaca,
asta va determina ca in final,
ele nu vor mai fi asa cum sperai.

Cu timpul iti dai seama ca in realitate,
cel mai bine nu era viitorul,
ci momentul pe care-l traiai exact in acel moment.

Cu timpul vei vedea ca desi te simti fericit cu cei care-ti sunt imprejur,
iti vor lipsi teribil cei care mai ieri erau cu tine
si acum s-au dus si nu mai sunt...

Cu timpul vei invata ca incercand sa ierti sau sa
ceri iertare,
sa spui ca iubesti, sa spui ca ti-e dor,
sa spui ca ai nevoie,
sa spui ca vrei sa fii prieten,
dinaintea unui mormant,
nu mai are nici un sens.

Dar din pacate,
toate se invata doar cu timpul...

deJorge Luis Borges 

joi, 28 iulie 2011

TENTATIA INOCENTEI



Pascal Bruckner este un romancier și eseist francez, născut la Paris în 1948.
Figură-cheie a intelectualității pariziene, acest filosof al actualității (a scris eseurile Mizeria prosperitățiiEuforia perpetuăNoua dezordine amoroasă) este celebru în România mai ales prin romanele sale: Iubirea față de aproapeleHoții de frumusețe (Premiul Renaudot 1997), Luni de fiereCăpcăunii anonimiPalatul chelfănelii,Copilul divin și Paria.

Numesc inocența această boală a individualismului care constă în a vrea să scapi de consecințele actelor tale, această tentativă de a te bucura de beneficiile libertății fără a suporta nici unul din inconvenientele sale. (Pascal Bruckner, Tentația inocenței)
Nici un ideal nu merită să te sacrifici pentru el, nimic nu se află deasupra vieții.(Pascal Bruckner, Tentația inocenței)
Prăbușirea ideologiilor ne-a lipsit de o soluție comodă: să imputăm nefericirea noastră imperialismului, capitalismului, comunismului. [...] Ne-am înșela totuși dacă am crede că dispariția acestor sperietori antrenează societățile noastre către mai multă înțelepciune. Dimpotrivă: acum, când au dispărut marii țapi ispășitori, e tentant să-i reînviem într-ascuns și să punem oboseala, starea noastră proastă pe seama vicleniei vreunei entități obscure care ne impune logica sa secretă. Homo democraticus întreține un raport ambiguu cu despotismul: îl detestă, dar totodată îi și regretă dispariția. (Pascal Bruckner, Tentația inocenței)

duminică, 24 iulie 2011

MARELE DOCTOR-TIMPUL



Toata lumea spune"lasa ca timpul le vindeca pe toate". Asa ca avem tendinta sa luam vorba asta ca atare si sa lasam sa treaca timpul oricum, dar sa treaca mai repede, ca sa trecem de partea in care doare sufletul si parca se destrama fasii de amintirii din el. Ar fi trebuit sa ni se spuna ca , de fapt, timpul este doar un unguent , ce aplicat cu regularitate, cicatrizeaza rana sufletului. Dar cicatricile raman, asa-i? Iar unele mai dor la atingere sau doar semnul cicatricii provoaca o tristete, macar in ochi.

Iluziile pamantului, toate le gasesc oriunde. Visele iar ma bantuie, cu greseli, cu dorinte, cu tot ce vreau, dar mai ales cu ce nu vreau...Subconstientul lucreaza mai mult decat mine, ma depaseste si evolueaza...

Daca timpul ar vindeca totul, am rezolva usor cu un somnifer, am dormii o zi-doua, iar apoi am lua-o de la capat. Ce rost ar mai avea? Viata asta, pentru ce ar mai fi apreciata?

Etichetam oamenii, insa si noi suntem etichetati de altii si nu ne convine. De fapt, nu vedem ca de fapt, toti suntem intr-o continua evolutie si ca unii sunt intr-o etapa, iar altii undeva mai sus, mai jos... Ce-i rau e ca unii se blocheaza... Deh, totul roz oricum nu e.

As inchide ochii, sa ma trezesc in viitor si sa vad ca e bine si ca acum am motiv sa imi fie atat de rau... Si nu pare nimic rau, nu? Toate se rezolva asa-i? Sutele de dorinte nu ma lasa sa dorm mult, poate nu vor sa visez cum va fi in viitor...Sau poate asa se cladeste viitorul.

Totul va fi bine...Candva. Timpul le rezolva pe toate.
[ Andru`]


vineri, 22 iulie 2011

CEA MAI FRUMOASA PARABOLA DESPRE DRAGOSTE



“Am citit o poveste frumoasă scrisă de Shel Silverstein şi intitulată Arborele care dăruieşte. Se spune că a existat odată un arbore bătrân şi maiestuos, cu ramurile întinse spre cer. Când înflorea, fluturi de toate formele şi culorile veneau de pretutindeni şi dansau în ...jurul lui. Când făcea fructe, păsări din ţări îndepărtate veneau să guste din ele. Ramurile sale arătau ca nişte braţe vânjoase. Era minunat. 
Un băieţel obişnuia să vină şi să se joace sub el în fiecare zi, iar copacul s-a obişnuit cu el şi a început să-l iubească. Ceea ce este mare şi bătrân se poate îndrăgosti de ceea ce este mic şi tânăr, cu condiţia să nu fie ataşat de ideea că el este mare, iar celălalt mic. Copacul nu avea această idee, aşa că s-a îndrăgostit de băiat. (Egoul încearcă întotdeauna să iubească ceea ce este mai mare decât el. Pentru adevărata iubire, nimic nu este însă mare sau mic. Ea îi îmbrăţişează pe toţi cei de care se apropie. 
Aşadar, copacul s-a îndrăgostit de băieţelul care venea în fiecare zi să se joace sub el. Ramurile sale erau foarte înalte, dar el şi le apleca, pentru ca băiatul să le poată atinge pentru a-i mângâia florile şi pentru a-i culege fructele.( Iubirea este întotdeauna gata să se încline; egoul, niciodată. )Aşadar, ori de câte ori venea copilul, arborele îşi pleca ramurile. Când micuţul îi mângâia florile, bătrânul copac se simţea cuprins de un val incredibil de fericire. 
Băiatul a crescut. Uneori, dormea în poala copacului, alteori îi mânca fructele, sau purta o coroană împletită din florile sale. Se simţea atunci de parcă ar fi fost regele junglei. (Florile iubirii te fac întotdeauna să te simţi ca un rege, în timp ce ghimpii egoului te fac să te simţi mizerabil. ) 
Văzând cum băiatul poartă o cunună din florile sale, dansând cu ea, copacul se simţea fericit. Îl aproba cu ramurile sale; cânta în bătaia vântului. Băiatul a crescut şi mai mult. A început să se caţere în copac, legănându-se pe ramurile sale. Ori de câte ori se odihnea pe ele, copacul se simţea fericit. Timpul a trecut, iar băiatul a început să fie apăsat de alte îndatoriri. Avea ambiţiile lui. Trebuia să îşi treacă examenele, să îşi facă prieteni… De aceea, a început să vină din ce în ce mai rar pe la copac. Acesta îl aştepta însă cu o nerăbdare din ce în ce mai mare, strigându-i din adâncurile sufletului său: „Vino, vino. Te aştept”. (Iubirea îşi aşteaptă întotdeauna obiectul afecţiunii sale. Ea nu este altceva decât o continuă aşteptare. ) 
Când băiatul nu venea, copacul se simţea trist. (Singura tristeţe pe care o simte iubirea este aceea de a nu se putea împărtăşi cu altcineva, de a nu se putea dărui. Atunci când se poate dărui în totalitate, iubirea este fericită.) 
Băiatul a crescut şi mai mult, iar zilele în care trecea pe la copac au devenit din ce în ce mai rare. Toţi cei care cresc în lumea ambiţiilor îşi găsesc din ce în ce mai puţin timp pentru iubire. Băiatul a devenit ambiţios şi prins în afacerile sale lumeşti. „Ce copac? De ce ar trebui să-l vizitez?” 
Într-o zi, pe când trecea prin apropiere, copacul i-a strigat: „Ascultă! Te aştept în fiecare zi, dar tu nu mai vii pe la mine”. 


Băiatul i-a răspuns: „Ce poţi să-mi oferi, ca să trec să te văd? Eu îmi doresc bani”. Uimit, copacul i-a spus băiatului: „Nu vei mai veni decât dacă îţi voi oferi ceva? Îţi ofer tot ceea ce am”. „Din păcate, nu am bani. Aceasta este o invenţie a oamenilor. Noi, copacii, nu avem bani. În schimb, suntem fericiţi. Crengile noastre se umplu de flori, apoi de fructe. Umbra noastră îi răcoreşte pe cei încălziţi. Când bate vântul, dansăm şi cântăm. Deşi nu avem bani, păsărelele se cuibăresc pe ramurile noastre şi ciripesc vesele. Dacă ne-am implica şi noi în afaceri financiare, am deveni la fel de înrăiţi şi de nefericiţi ca voi, oamenii, care sunteţi nevoiţi să staţi prin temple şi să ascultaţi predici despre iubire şi despre pace. Noi nu avem nevoie de predici, căci trăim tot timpul aceste stări. Nu, noi nu avem nevoie de bani”. 
Băiatul i-a spus: Atunci, de ce să vin la tine? Nu am de gând să merg decât acolo unde pot obţine bani. Am nevoie de bani”. Copacul s-a gândit mult, după care a spus: „Atunci, culege-mi fructele şi vinde-le. În felul acesta, vei obţine bani”. 
Băiatul s-a luminat imediat la faţă. S-a urcat în copac şi a cules toate fructele copacului, chiar şi pe cele necoapte. În graba sa, i-a rupt crengile şi i-a scuturat frunzele, dar copacul s-a simţit din nou fericit. (Iubirea se bucură chiar şi atunci când este lovită. Egoul nu este cu adevărat fericit nici măcar atunci când obţine ceva. ) 
Băiatul nu şi-a dat nici măcar osteneala să-i mulţumească arborelui, dar acestuia nu-i păsa. Adevărata sa mulţumire s-a produs atunci când acesta a acceptat oferta sa de a-i culege fructele, pentru a obţine bani în schimbul lor. 
Băiatul nu s-a mai întors multă vreme. Acum avea bani şi era foarte ocupat să obţină cu ajutorul lor încă şi mai mulţi bani. A uitat cu totul de copac, şi astfel au trecut anii. 
Copacul era trist. Tânjea după întoarcerea băiatului, la fel ca o mamă cu sânii plini de lapte, dar care şi-a pierdut copilul. Întreaga sa fiinţă tânjeşte după copilul pierdut, pentru a-l strânge la piept şi a se uşura. Cam la fel tânjea şi copacul nostru. Întreaga sa fiinţă era în agonie. 
După mulţi ani, băiatul, devenit între timp adult, s-a întors la copac. 
Acesta i-a spus: „Vino la mine. Vino şi îmbrăţişează-mă”. 
Bărbatul i-a răspuns: „Termină cu prostiile. Făceam asemenea lucruri pe vremea când eram un copil fără minte”. 
(Egoul consideră iubirea un lucru prostesc, o fantezie copilărească.) 
Copacul a insistat: „Vino, mângâie-mi crengile. Dansează cu mine”. 
Bărbatul i-a răspuns: „Termină cu flecăreala asta stupidă! Acum doresc să-mi construiesc o casă. Îmi poţi oferi o casă?” 
Copacul a exclamat: „O casă? Bine, dar eu trăiesc fără să stau într-o casă”. 
Singurii care trăiesc în case sunt oamenii. Toate celelalte creaturi trăiesc liber, în natură. Cât despre oameni, cu cât casa în care trăiesc este mai mare, cu atât mai mici par în interiorul ei. 
„Noi nu trăim în case, dar uite ce îţi propun: îmi poţi tăia crengile, pentru a-ţi construi o casă cu ajutorul lor”. 

Fără să mai piardă timpul, bărbatul a luat un topor şi i-a tăiat crengile copacului. Din acesta a rămas acum doar trunchiul, dar el era foarte fericit. (Iubirea este fericită chiar şi atunci când îi sunt tăiate membrele de către cel iubit.Iubirea nu ştie decât să dăruiască. Ea este întotdeauna pregătită să se ofere în întregime.) 
Bărbatul a plecat, fără să-şi mai dea osteneala să arunce în urmă măcar o privire. Şi-a construit casa visată, iar anii au trecut din nou. 
Copacul, devenit acum un simplu trunchi fără crengi, a continuat să-l aştepte. Ar fi vrut să îl strige, dar nu mai avea ramuri şi frunze care să poată cânta în bătaia vântului. Vânturile continuau să bată, dar el nu mai putea scoate nici un sunet. Cu un efort suprem, sufletul său a reuşit să rostească o ultimă chemare: „Vino, vino, iubitul meu”. 
Timpul a trecut, iar bărbatul a îmbătrânit. Odată, se afla prin apropiere, aşa că a venit şi s-a aşezat sub copac. Acesta l-a întrebat: „Ce mai pot face pentru tine? Ai venit după foarte, foarte mult timp”. 
Bătrânul i-a răspuns: „Ce poţi face pentru mine? Aş vrea să ajung într-o ţară îndepărtată, să câştig şi mai mulţi bani. Pentru asta, am nevoie de o barcă”. 
Fericit, copacul i-a spus: „Taie-mi trunchiul şi fă-ţi o barcă din el. Aş fi extrem de fericit să devin barca ta şi să te ajut să mergi astfel în ţara aceea îndepărtată, pentru a câştiga mai mulţi bani. Dar, te rog, ai grijă de tine şi întoarce-te cât mai repede. Voi aştepta de-a pururi întoarcerea ta”. 
Omul a adus un ferăstrău, a tăiat trunchiul copacului, şi-a făcut o barcă din el şi a plecat. 
Acum, din copac nu a mai rămas decât rădăcina, dar el a continuat să aştepte cu răbdare întoarcerea celui iubit. A aşteptat mereu şi mereu, conştient însă că nu mai avea nimic de oferit. Poate că bărbatul nu se va mai întoarce niciodată. Egoul nu se duce decât acolo unde are ceva de câştigat. 
Odată, m-am aşezat lângă ciot. Acesta mi-a şoptit: „Am un prieten care a plecat departe şi nu s-a mai întors. Mă tem să nu se fi înecat, sau să nu se fi rătăcit. Poate că s-a pierdut în ţara aceea îndepărtată. Poate că nici măcar nu mai este în viaţă. O, cât mi-aş dori să aflu veşti de la el! Mă apropii de sfârşitul vieţii, aşa că tot ce mi-aş mai dori ar fi să aflu veşti despre el. Atunci aş muri liniştit. Dar ştiu că nu ar mai veni nici dacă mi-ar auzi strigătul, căci nu mai am nimic să-i ofer, iar el nu înţelege decât acest limbaj”. 



Nu mai am nimic de adăugat. Dacă viaţa noastră ar semăna cu acest copac, întinzându-şi ramurile până departe, gata să le ofere umbră şi adăpost tuturor celor în nevoie, deschizându-şi braţele în faţa tuturor, am înţelege ce este iubirea. Nu există definiţii, scripturi sau doctrine ale iubirii. Nu există un set de principii care se aplică iubirii. 
Când mă îndreptam către această sală de conferinţă, mă întrebam ce v-aş putea spune despre iubire. Iubirea este atât de dificil de descris. Tot ce puteam face – mă gândeam – era să stau liniştit, în speranţa că veţi surprinde în privirea mea ceva, sau poate în gesturile mele, ceva care să vă facă să spuneţi: aceasta este iubirea. 
Dar ce este la urma urmei iubirea? Dacă nu o puteţi vedea în privirea mea, dacă nu o puteţi simţi în gesturile mele, cu siguranţă nu veţi putea înţelege ce este ea din cuvintele mele. 
- DUPA UN TEXT DE OSHO 

vineri, 1 iulie 2011

DIN VIATA

Din viaţă

Mi-a bătut în poartă Fericirea
Şi intrând în curte m-a strigat.
Eram dus alături cu iubirea.
A-nchis poarta iute şi-a plecat.

Mi-a bătut de-asemeni Bucuria.
A intrat, a stat sub pomii goi.
N-a văzut pe nimeni să-i vorbească
Şi-a plecat grăbită înapoi.

Într-o seară, luminând pe stradă,
Mi-a bătut şi Steaua mea — de sus
Tot aşa, eram plecat aproape,
Şi-a strâns fusta-n mână şi s-a dus.

Mi-a bătut în poartă şi Necazul.
Eram dus departe. Liniştit,
S-a întins pe ţolul de la uşă
Şi m-a aşteptat până-am venit. RODICA CERNEA